Olivia de Havilland, ultima mare doamnă a Epocii de Aur a Hollywoodului. Cum a schimbat industria cinematografică

Olivia de Havilland s-a născut la Tokyo la 1 iulie 1916. Tatal său, Walter, era un avocat britanic, iar mama sa, Lilian, actriţă. A fost verişoara lui Sir Geoffrey de Havilland, pionier al aviaţiei, designerul celebrului avion de luptă din al doilea război mondial, „Mosquito”.

Sora ei Joan s-a născut în 1917. Ambele fete au suferit de probleme pulmonare, iar mama lor a avut iniţiativa ca familia să se mute în 1919 în California, pentru a beneficia de o clima mai blânda. Tatăl, cunoscut pentru infidelităţile sale, le-a abandonat curând pentru a se întoarce la Tokyo, unde s-a căsătorit mai târziu cu menajera sa japoneză.

Mama s-a ocupat de educatia fetelor si le-a dat celor două fiice ale sale lecţii de oratorie şi de canto şi le-a introdus în opera lui Shakespeare.

Ceea ce avea să devină legendarul conflict dintre cele două surori a început încă din anii copilăriei. Biograful lor, Charles Higham, afirmând că rivalitatea era cauzata de incapacitatea Oliviei de a accepta prezenţa unei surori mai mici.

Olivia si-a făcut debutul pe scenă în anul 1933, ca elevă de liceu, în piesa „Alice în Ţara Minunilor”. Mai târziu a declarat despre acel moment: „Pentru prima dată, am simţit nu doar plăcere în actorie, ci şi dragoste pentru actorie”.

A fost remarcată de regizorul Max Reinhardt şi distribuită în „Visul unei nopţi de vară”, după William Shakespeare, iar debutul pe ecran l-a făcut când piesa a fost filmată pentru Warner Brothers în 1935.

Ea a afost descoperita cu adevarat, atunci când producătorul Hal Wallis a convins studioul să o distribuie în „Căpitanul Blood”, alături de actorul australian Errol Flynn. Alături de Flynn va mai juca în alte şapte filme. Printre cele mai cunoscute se numara „Şarja brigăzii uşoare” şi „Aventurile lui Robin Hood”. 

De-a lungul anilor `30 a apărut într-o serie de filme uşoare, romantice. Primul rol important al carierei ei a aparut în 1939, când regizorul David O. Selznick i-a oferit rolul lui Melanie Hamilton Wilkes, în filmul „Pe aripile vântului”, după romanul omonim al lui Margaret Mitchell, rol datorită căruia Olivia a fost pentru prima dată nominalizată la Premiul Oscar.

Eforturile actriţei de a continua să joace roluri mai serioase au fost împiedicate de Warner Brothers, care, ca toate studiourile importante de la acea vreme, aveau control complet asupra starurilor. A început să refuze scenariile care îi ofereau roluri neînsemnate. Pe atunci legea permitea studiourilor să suspende contractele actorilor care refuzau un rol, iar perioada în care erau suspendaţi se adăuga după expirarea contractului. Când a fost anunţată că i-au fost adăugate încă 6 luni la contract pentru perioada în care nu jucase, a dat în judecată studiourile Warner Bros pentru încălcarea contractului şi a câştigat procesul, aducând astfel o schimbare importantă în industria cinematografică, prin legea care îi poartă numele, „legea De Havilland”, care protejează actorii de cerinţele absurde ale studiourilor.

A câştigat două Premii Oscar la categoria „Cea mai bună actriţă în rol principal ” – în anul 1947, pentru filmul „To Each His Own!” şi în 1950, pentru „The Heiress”, două Globuri de Aur – în 1950 şi 1987 – şi două Premii ale criticilor de film din New York pentru cea mai bună actriţă, în 1948  („The Snake Pit”) şi în 1949 („The Heiress”).

A fost căsătorită de două ori, în 1946, cu scenaristul Marcus Goodrich şi cu Pierre Galante, editorul ziarului Paris Match, în 1950. În acest an s-a mutat în Franţa, începând să îşi dedice cea mai mare parte a timpului familiei. A continuat şi să joace sporadic până la sfârşitul anilor ’70.

Pentru contribuţia ei la industria cinematografică a primit o stea pe cel mai faimos bulevard din lume, Walk of Fam, iar pentru contribuţia sa în sfera artei, în 2008 a primit Medalia Naţională pentru Arte din SUA din partea lui George W. Bush, iar doi ani mai târziu a fost decorată de Nicolas Sarkozy cu titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare.

Într-un interviu din anul 2015 declara că încă mai urmărea din când în când filmul „Pe aripile vântului” pentru a restabili o legătură interioară cu foştii colegi de platou. „Din fericire, asta nu mă face să fiu melancolică”, a spus actriţa. „Dimpotrivă, când îi văd vii pe ecran, resimt un fel de reuniune cu ei, una plină de bucurie”.