ISTORIA FĂRĂ PERDEA, Marius Oprea / Altfel de 1 Mai. Cel din beciurile Securităţii

Dimensiunile terorii

La 15 septembrie 1952, ministrul de interne Teohari Georgescu prezenta un succint bilanţ al activităţii represive pe care o coordonase, arătînd: „în şapte ani, Ministerul de Interne a avut de îndeplinit sarcini grele. De la 6 martie 1945 pînă la 26 mai 1952, duşmanul dinăuntru şi dinafară a primit nenumărate lovituri. În cei şapte ani, peste 100.000 de bandiţi au fost arestaţi şi condamnaţi pentru că au uneltit împotriva regimului nostru. Aceasta a însemnat sute de organizaţii teroriste, de diversiune, de spionaj descoperite şi nimicite. Întreg aparatul de opresiune al burgheziei (Siguranţa, Serviciul Special de Informaţii, Servicul de Contrainformaţii al armatei) a fost arestat. De asemenea, au fost arestate toate elemenetele legionare identificate, care au avut funcţii de răspundere, cei din poliţia legionară, fostele conduceri centrale şi judeţene ale partidelor burgheze, fostele state majore ale secţiilor militare naţional-ţărăniste, foştii miniştri, prefecţi, senatori, deputaţi din 1920-1944 (…) precum şi alte categorii şi elemente cu trecut duşmănos. Toate acestea nu puteau să fie realizate fără ură de clasă”.

Teohari Georgescu vorbea şi despre cei care au „înfăptuit” toate acestea: „un aparat la început tînăr, care a crescut, devenind astăzi un instrument puternic în mîna Partidului, plin de ură împotriva duşmanului (…) Securitatea în prima ei organizare avea 3000 de oameni. Nu am reuşit să acoperim acest efectiv, că a intervenit (sic!) sarcini noi, care a dus la o nouă reorganizare care a mărit efectivul la 8000 de oameni. Iar astăzi, după ultima organizare, a ajuns la 15000 de oameni (…) S-a organizat sectoare noi, altele au fost reorganizate, s-a crescut cadre, toate acestea în timpul luptei împotriva duşmanului”.

Sînt numeroase dovezi ale brutalităţii metodelor de acţiune ale Securităţii din această perioadă. „Cîinilor o moarte de cîine”, proclama o lozincă stalinistă, ilustrînd duritatea politicii de teroare îndreptată de autorităţile comuniste împotriva celor care se opuneau regimului. Acest nou regim de ocupaţie, a adus cu sine, cum spuneam, nu doar în România, ci şi în celelalte state intrate sub „cortina de fier”, atrocităţi mult mai mari şi o teroare mult mai „eficient” administrată. „Libertatea este sclavia, războiul este pacea, ignoranţa este forţa”, enumera Orwell cele trei principii după care se conducea lumea zugrăvită în romanul său, 1984, o lume izbitor de asemănătoare cu cea în care trăiau încă în anul purtat ca titlu de ficţiunea scriitorului britanic popoarele aflate sub ocupaţia sovieto-comunistă. Mai multe elemente fac această asemănare de-a dreptul tulburătoare: războiul necruţător dezlănţuit de comunişti împotriva propriului popor, cu sprijnul sovieticilor, ca şi rolul esenţial jucat în această permanentă „luptă de clasă” de către poliţia secretă, ca instrument principal al reprimării oricărei împotriviri. Apoi, ignoranţa, servilismul şi lipsa de scrupule utilizate drept criterii pentru recrutarea celor asmuţiţi împotriva semenilor sub stindardul secerii şi al ciocanului şi nu în ultimă instanţă scopul final al acestui război – transformarea în naţiuni de sclavi, la cheremul unei subţiri pături de activişti şi a Conducătorului Suprem, dau substanţă acestei asemănări.

Neomenia din închisori şi din lagăre, exersată îndeosebi în anii 50, a servit drept experienţă pentru violenţa statală. Arestările în miez de noapte, imposibilitatea de a intra în contact vreme de ani de zile cu cei care luaseră calea temniţelor şi chiar încarcerarea unor oameni fără vină au mărit lipsa de siguranţă a cetăţenilor. La acestea se adăugau zvonurile privind torturile îngrozitoare la care cei arestaţi şi trimişi în lagăre erau supuşi. După 1964, cînd unii dintre cei care dispăruseră cu mai bine de un deceniu în urmă au început să revină acasă, aceste zvonuri au fost confirmate prin relatări terifiante. Necesitatea folosirii forţei şi a torturii pentru menţinerea ocupaţiei sovieto – comuniste dispăruse: pentru autorităţi era de acum îndeajuns amintirea atrocităţilor petrecute, dintre care unele au fost condamnate doar formal, cu făţărnicie, în scopul politic al demitizării regimului Dej şi al compromiterii fostului ministru de interne, Alexandru Drăghici, unul dintre cei mai puternici rivali ai lui Ceauşescu, dar fără consecinţe penale pentru cei care le săvîrşiseră.

Această aşa-zisă demascare de către autorităţi a crimelor stalinismului,  s-a petrecut cu ocazia Plenarei CC al PCR din 22-25 aprilie 1968, cînd Alexandru Drăghici, vinovat pentru numeroasele crime pe care le-a ordonat sau instigat, a fost înlăturat din Comitetul Central, locul său fiind luat, la sugestia lui Nicolae Ceauşescu, de către, pe atunci, tînărul activist Ion Iliescu. De prisos să observăm că, nici după 1989, vreunul dintre torţionarii Securităţii nu a fost condamnat pentru crimele sale. Chiar Alexandru Drăghici a părăsit nestingherit România, murind la Budapesta în 1992, fără ca statul român să îi solicite extrădarea, deşi făcea obiectul unei cercetări penale, ca urmare a plîngerilor formulate de către Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici.

Tortura, ca sărbătoare prin muncă

În arsenalul de crizimi ale regimului de dominaţie sovieto – comunistă, un rol deosebit de important l-a jucat tortura fizică şi psihică practicată în închisori, cu repercusiuni atît în plan social, ca factor psihologic, de provocare şi utilizare a fricii drept instrument de dominaţie, cît şi pentru atingerea unor scopuri imediate, prin obţinerea unor informaţii considerate utile de către aparatul poliţiei secrete. În arhivele fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român s-a păstrat un document clasificat ”strict secret”, din 1 noiembrie 1967, care trece în revistă aşa-numitele metode necorespunzătoare folosite înainte de 1964 de către anchetatorii Securităţii. Acestea au fost clasificate în document în patru categorii, după cum urmează: 

1. Folosirea bătăii, subalimentaţia prelungită şi tortura, în scopul obţinerii de declaraţii acuzatoare;
2. Presiuni morale pentru constrîngerea anchetaţilor să declare ceea ce li se impunea;
3. Falsificarea unor declaraţii date de cei anchetaţi şi folosirea de scrisori plastografiate pentru a obţine recunoaşterea unor fapte;
4. Redactarea unor declaraţii în lipsa anchetaţilor sau consemnarea unor răspunsuri ireale, pe care anchetaţii erau constrînşi să le semneze.

Tortura morală a fost preponderentă atît în cursul anchetelor, cît şi pe parcursul detenţiei. Lena Constante, fostă deţinută în lotul Pătrăşcanu, membră de partid, declara în faţa unui oficial al Comitetului Central în 1967 următoarele: „am fost ameninţată cu arestarea părinţilor mei, domnul anchetator scriind ordinul în faţa mea, dînd şi un telefon şi spunînd că-mi dă timp de gîndire pînă a doua zi dimineaţa. Îngrozită la gîndul arestării acestor bătrîni, mi-am spus că trebuie să duc minciuna pe drumul dictat de anchetă”. Falsificarea declaraţiilor în anchete sau obligarea deţinuţilor să semneze declaraţii cu fapte ireale, dar care trebuiau să justifice noi arestări, dublau efectele torturii morale, prin crearea sentimentului de culpabilitate faţă de cei incriminaţi prin aceste falsuri.

Anchetele, în ansamblul lor, erau, de fapt, nişte scenarii deja scrise, în care anchetatorii erau siliţi să-şi joace rolurile: „Faptele erau astfel repartizate pe fiecare arestat, încît ele dădeau tabloul unei acţiuni organizate, antisovietice, antipartinice şi antistatale. Şeful anchetei formula atît întrebările, cît şi răspunsurile pentru fiecare arestat în parte, din birou”, relata un fost anchetator al Securităţii. Problema care trebuia rezolvată consta în obţinerea confirmării acestor vinovăţii prestabilite. În acest scop, se recurgea la mijloacele de tortură fizică, a căror prezentare acoperă zeci de mii de pagini de mărturii, care fac extrem de dificilă o trecere a lor în revistă, cu pretenţii de exhaustivitate. Vom consemna, citînd acelaşi document, doar acele mijloace de tortură a căror utilizare a fost recunoscută în 1967 chiar de foşti ofiţeri de securitate. Trebuie precizat că utilizarea unor asemenea mijloace în anchetă se făcea cu aprobarea şi uneori sub supravegherea anchetatorului şef sau a altor cadre din conducerea Securităţii.

Tortura nu constituia un simplu exces de zel, ci o atribuţie de serviciu pe care ofiţerii şi subofiţerii Securităţii trebuiau să o îndeplinească. În 1967, un maior al poliţiei secrete relata o astfel de scenă, la care, fireşte, nu uita să precizeze că nu a participat direct: „Deţinutul a fost scos la anchetă şi i s-a cerut să se dezbrace pînă la piele, după care, sub ameninţarea că va fi împuşcat dacă nu recunoaşte activitatea sa criminală, a fost dus în beciul bucătăriei închisorii. Aici a fost bătut pînă la sînge, după indicaţiile şefului anchetei. L-am văzut pe deţinut, cînd după circa două ore de tortură era adus abia ţinîndu-se pe picioare. Era cu carnea ruptă şi plină de sînge şi zbiera cît îl ţinea gura. Anchetatorul şef susţinea că anchetarea şi bătaia în pielea goală au efecte psihologice deosebite asupra anchetatului”.

O altă metodă utilizată, după declaraţia aceluiaşi ofiţer, consta în smulgerea părului din cap, prin înfăşurarea cîte unei şuviţe pe deget: „am văzut cînd un ofiţer a smuls, începînd de la ureche, o treime din părul alb al unui deţinut, într-o singură anchetă”, relata acesta. Cea mai des folosită printre metodele de constrîngere, conform depoziţiior foştilor ofiţeri de securitate, a fost bătaia la tălpi şi palme. Arestatul era legat de mîini şi de picioare, iar pe sub legături era trecut un drug de fier. Atîrnat de acesta, cel anchetat era bătut cu o curea, pînă la leşin – procedura era numită, cu cinism de către anchetatori, rotisor.

Inventivitatea torţionarilor nu avea uneori limite, iar cel torturat nu rezista mijloacelor folosite. Un coleg de celulă al unui om care a murit în urma relelor tratamente aplicate, a relatat astfel chinurile cărora acesta nu le-a putut supravieţui: „Cînd l­-au adus prima oară în arest, eu tocmai suportasem o anchetă în care mi­-au fost smulse unghiile de la mîna stîngă şi am fost bătut la testicole. Mi-­a spus ce e cu el, că e sigur că s-­a făcut o confuzie şi că va fi repede eliberat. La scurtă vreme l-­au dus la anchetă. Cînd l-au adus, şiroia de sînge şi avea un ochi aproape închis, era leşinat. Au turnat apă pe el şi i­-au făcut vînt în celulă. Am căutat să­-l îngrijesc pe cît am putut. Mi-­a povestit că el a susţinut că a fost confundat cu altcineva şi a fost arestat din greşeală, iar anchetatorii l­-au snopit din bătaie. După o vreme, l-­au luat din nou. Se încăpăţîna să tacă, nu puteau scoate, în afară de ţipete de durere, nimic de la el. Asta i­-a înverşunat într­-atîta pe ofiţeri, încît bietul om a devenit curînd calul lor de bătaie. Ce nu i­-au făcut! I-­au smuls unghiile, l-­au bătut la testicole, l­-au ars cu ţigara. Odată l-­au adus şiroind de sînge pe picioare, de se făceau băltoace: i-­au găurit pulpele cu cuţitul şi i-­au băgat sare în rănile deschise. Zilnic îl luau, îi prindeau mîinile cu cătuşe şi îl legau de picioare, apoi îi treceau printre mîini şi picioare o rangă, pe care o aşezau între două birouri. Aşa, spînzurat, îl băteau pînă leşina. Era clar că nu va rezista mult. Trecuse puţin peste o săptămînă de la arestare şi corpul lui era tot o rană. Într-­o noapte, l­-au luat din nou şi a fost pentru ultima oară. Am aflat că, beţi fiind, securiştii i-­au deschis un testicol cu cuţitul şi i-­au băgat sare înăuntru, şi­-apoi l­au bătut pînă l-­au ucis. Despre cum a murit şi toate chinurile îndurate atunci, mi-­a povestit un gardian, care şi el era speriat de cît de departe au ajuns brutele de securişti”.

Una din aceste aşa-zise ”anchete” la care a fost supus bietul nevinovat, un nefericit care a căzut victimă lipsei diacriticelor la o maşină de scris care a dactilorgrafiat pe mandatul de arestare ”Tintaru”, fiind arestat un anume ”Ţînţaru”, în loc de ”Ţintaru” a avut loc în ajunul zilei de 1 Mai, ”sărbătoarea poporului muncitor”. După care, ieşind din ”tură”, securiştii au participat şi ei fericiţi la defilare şi apoi, alături de restul, cu mic cu mare, s-au aliniat la micii şi berea oferite de Ziua Internaţională a Muncii. Şi ei munciseră.